Uneori, tot ce poti face e sa stai sa privesti… cum timpul trece , si odata cu el , si oamenii, care parca pe zi ce trece sunt tot mai reci, mai individualisti, mai altruisti. Iti privesti soarta si stii ca vei fi trist, intrucat intelepciunea poate aduce veselie in exces doar intr-o lume perfecta. Pentru multi din noi , a avea lumina e doar un pas intermediar intre a o ravni si a o detesta. Vezi poate prea mult… stii poate prea mult… anticipezi poate prea mult. Miscari lenese, batranesti, cand toata lumea se grabeste, cand toti consuma, cand nimeni n-are nimic impotriva ca ziua ce va urma sa fie la fel precum cea de azi si cu nimic mai buna decat cea de poimaine.
Nu. Acesta e un inceput al unei alte povesti. Povestea ta e altfel. Ea a inceput cand ai inceput sa respiri noi anotimpuri ale imaginatiei tale. Te-ai gandit vreodata ca poti regreta un fruct sanatos dintr-un pom plin de fructe stricate ? Te-ai gandit vreodata de ce devii tot mai ingandurat pe zi ce trece , cerand intelepciune ? Unde pornesti, calatorule? Vei fi strivit… Asculta-ma intr-un ultim ceas, cand drumul tau inca mai poate sa nu te poarte pe fata nevazuta a intelepciunii, aducandu-te astfel la nebunie. Linisteste-ma spunandu-mi ca inca nu vezi toata lumea, ca inca nu anticipezi toate miscarile, ca inca nu stapanesti tainele oamenilor fara a le auzi sau fara a le vedea… Calmeaza-ma, spunandu-mi ca inca mai ai de invatat macar ceva de la acest musuroi difuz in autodistrugere, acceptat si sub termenul de “lume”…
Plang pentru tine, pentru ca stiu ca graiul tau nu va fi auzit, bataile inimii tale nu vor rezona, incercarile tale vor rataci in gol. Ma tem pentru tine. “Nebuni si orbi”… cat de bine a putut divinitatea (pentru ca din Biblie ti-am citit prima data aceasta sintagma) sa alature aceste doua mari extreme absolute ale umanului… Plangi, nu? Te inteleg… acum stim amandoi, calatorule, ca eu , tu, si orice alt biped dornic de a auzi doar sentinte in care sa i se proclame nevinovatia, se zbate sau umbla doar intre parterul si acoperisul acestui turn. Acum stiu de ce spui ca ti se pare o reverie. Vrei sa inchizi ochii… vrei sa refuzi, sa negi, sa infirmi… dar ei, ca prin minune, iti raman deschisi, si parca se deschid tot mai mult cu fiecare pagina pe care o intorci. Iti ucid toate sperantele daca iti spun ca nu ii vei mai putea inchide vreodata ?
Inertie… doar ea poate fi, atunci cand ai trecut de partea cealalta a culmii. Ti-a fost greu sa urci… la inceput ai fost orb, apoi ai atins culmea… dar esti nevoit sa o si cobori, nestiind ca pe cealalta parte te asteapta doar acea stare in care vezi doar aripi diafane sau capete incornorate. Iata-te langa un loc de joaca, in care copilasii din jurul tau zburda veseli, inocenti. Gardul care te separa de ei nu te impiedica totusi sa incerci a ii avertiza. Tipi catre ei. Nefiind auzit, tipi mai tare. Te necajesti. Invata, calatorule, ce inseamna ca graiul tau sa fie strain unor copii nestiutori. Invata ca nu e suficient sa te vada si sa te poata auzi ca sa te si patrunda. Ai fi vrut sa fuga la timp… sa nu fie mistuiti de vapaia ce va urma. Nu te teme… obisnuieste-te ca fiecare orb catre care graiesti sa se transforme intr-o lacrima, pe care sa o simti pe ai tai obraji catifelati. Obisnuieste-te sa fii gonit din sanul lor, intrucat, ei stiu ca numai cine se aseamana se aduna. Plang pentru tine, fiindca stiu ca nu vei suporta la nesfarsit asta. Am fost ce esti, vei fi ce sunt. Eu acum ii privesc de departe, dintr-o fereastra. Viata ma va numi las, eu o voi numi nedreapta ca imi impune o restrictie atat de usturatoare, in care ambele extreme ma duc la pierzanie. Poti trai orb, sau poti trai nebun. Ai auzit vreodata de ceea ce se numeste regret ? Daca din aceste randuri nu ai inteles inca unde se ascunde regretul suprem, ferice de tine, fiindca mai exista o sansa pentru al tau zambet. Daca ai inteles ca regretul e un morbid anotimp al durerii, ma vei ingheta pe data, pentru ca nu stiu daca sa te felicit pentru a ta intelepciune sau sa te compatimesc ca nu mai poti fi vesel precum acei copii scumpi…
Calatorule… ia aminte ca viata e geloasa. Atat de geloasa incat ne-a imprejmuit cu garduri electrificate, astfel ca daca am incerca sa atingem limitele, ne-am zdruncina zdravan. Pricepe acum jocul in care ne tine prizonieri, pentru ca stie ca cei ce ii ghideaza pe altii nu pot fi decat niste exploratori cu ochii larg deschisi, si aceia vor vedea pentru prima data de ce trebuie gasit un echilibru intre a sta pe loc si a te apropia periculos de mult de acele garduri… Treci de ele si vei fi divin , ori mori incercand sa atingi absolutul. Deja stii adevarul. Un cuvant de incurajare? Mai bine sa ajungi a iti regreta nebunia decat sa iti regreti neputinta de a vedea…