Poezii de William Shakespeare – Sonete
Sonet CXVI (116)
Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
De-şi schimbă focul după celălalt,
Fugară ca fugarul în neştire;
O,nu ! iubirea-i far nezguduit
Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
O stea ce-ndrumă năvi necontenit
Şi care nu se-ntîmplă să apună.
Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
O floare dată coasei ei ce-o curmă.
Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
Nimic n-am scris , şi nimeni n-a iubit
Sonet CXXXVII (137)
Iubire oarbă, ochii cum mi-ai luat ?
Privesc şi nu mai văd , orbirii pradă,
Vai, rău şi bun îl vad amestecat
Ei ce frumosul încercau să-l vadă.
Şi-n apele greşelii ochii mei
Sînt rătăciţi de false felinare
Printre vîslaşi ; de ce-ai făcut stei , –
S-atîrni, de dînşii sufletu-mi pe mare ?
De ce domeniu-ţi , inimă, mai vezi
În pajiştea deschisă fiecărui,
De ce în ochi, tu, inimă nu crezi
Şi-o mască mîndră hîdei feţe-i dărui ?
Dar inimă şi ochi m-au înşelat
Şi-n mlaştina minciunii au intrat.
Sonet CXLVIII (148)
O, Dragoste , ce ochi în cap mi-ai pus
Că adevărul nu-l mai văd de-odată,
Sau văd ei drept, dar cugetu-mi răpus
Strîmb judecă ce bun şi drept se-arată.
De e frumos ce ochii mei zăresc ,
De ce-o tăgăduieşte lumea oare ?
Sau nu-i frumos ? mai e ochi omenesc
Cel tulburat de-a dragostei vîltoare ?
Cu neputinţă ! cum ar mai vedea
Cînd sînt trudiţi, de lacrimi şi veghere ?
Nici soarelui prin nori şi pîclă grea
Văz limpede nu-i poate nimeni cere.
Cu lacrimi mă orbeşti, Iubire rea
Ca vina ta să n-o mai pot vedea .
Sonet CXXIX (129)
Desfrîul e-o putere ce-n ruşine
Se pradă însăşi ea. Puterea cea
Sperjură, ucigaşă care-n sine
E trădătoare, aspră, crudă, rea.
Sătulă, o sfîşie-o silă-amară
Şi-o urmăreşte foamea iar, cumplit,
E nadă pregătită pentru-o fiară
Întinsă spre-un mîncău înnebunit.
Cînd caută-i nebună şi cînd are,
Cînd roabă-i luată şi cînd robi îi cad,
E fericire-ntîi şi-apoi amar e,
Cînd vine-i vis şi cînd se duce-i iad.
Nu-i scapă nimeni, toţi sortiţi să cadă,
Ne-aruncă raiul flăcărilor pradă.
Sonet CXII (112)
Iubirea, mila ta-mi şterge cea pecete
Înfiptă de scandal pe fruntea mea,
Ori blestemat, ori proslăvit de cete,
Ce-mi pasă de-mi acoperi vina grea ?
Din gura ta vreau laudă şi-ocară,
Că tu eşti lumea mea necontenit
Şi nu cunosc pe nimeni în afară
De tine şi-al meu suflet oţelit.
Alte păreri le-am depărtat de mine,
Am simţuri azi de şarpe amorţit
Închise bîrfei, vorbelor de bine,
Şi-al meu dispreţ aşa l-am tălmăcit :
Ai rădăcini aşa de-adînci în mine,
Că-i moartă firea-ntreagă fără tine.
Sonet CXV (115)
O, cum minţeam cu versul meu spunînd
Că dragostea nu-mi poate fi mai mare,
Putea să-i judece-ndrăzneţu-mi gînd
Văpăii mele noua-nfăţişare ?
A noastre doruri de-un vîrtej se prind
Şi timpul sfarmă-a regilor poruncă,
Toceşte ura, dragostea mînjind
Şi pe puternici în noian i-aruncă.
Ferit de-al soartei schimbător tumult,
Fiindu-mi numai clipa mulţumire,
Ziceam : ” Eu n-aş putea iubi mai mult
Şi nici n-ar fi mai mare vreo iubire ! ”
Iubirea-i însă prunc, crescînd ca el
Şi creşterea nu-i poţi opri de fel.
Sonet XXXV (35)
Nu te jeli că trandafirul are
Colţi lungi şi că-n adînc e lacul smead,
Că norii stau ca umbrele în soare
Şi-omizile pe frunze dulci mai cad.
Greşeala mea – căci toţi greşim- e-aceea
Ca-aprob excese-n irisul opac
Şi mă corup şi eu pierzînd aleea,
Că iert mai mult decît greşeşti şi tac.
Cunosc tot jocul tău pe din-afară;
Şi procuror şi victimă,-amîndoi
Vom acuza şi vom pleda la bară,
Căci între-amor şi ură e război.
Complice sunt al celui care fură
Stîngaci şi-mi dăruie peste măsură.
Sonet CXLII (142)
Iubesc păcatul şi urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adînc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă şi nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie –
Cu care sigilezi în mine chinul
Falsului pact de dragoste şi mie
Mă furi în pat că să îţi iei tainul.
Eu te curtez smerit în miezul zilei,
Prin ochii mei îţi dau şi-ţi cer iubire
Legitimă şi nu răsadul milei
Ce-aşteaptă-nmugurind compătimire.
Vei căuta ce astăzi nu alegi
Şi ai să fii exemplul ce-l renegi!
Sonet CXXXII (132)
Mi-e ochiul tău icoană şi tortura
Dispreţuitei inimi, mîngîiere
Îndoliată-şi află-n uitătura
Cu care priveghezi a mea durere.
Nici soarele în Rai, de dimineaţă,
N-alintă Orientului obrazul,
Nici steaua Sirus, plină, nu agaţă
Cununile de glorie pe treazul
Apus, cum ochiul tău cernit, cu plînsul,
Pe suferinţa mea, lumină-aparte
Şi oglindindu-şi inima într-însul
Cu milă graţioasă se împarte
Mărturisesc: însăşi iubirea-i neagră
Şi hîda-atunci cînd n-o priveşti întreagă.
Sonet LXXIII (73)
In mine vezi tu anotimpul cậnd
Foi galbene pe crengi murind se zbat,
Pe arcul lor in geruri tremurậnd
Vechi coruri unde păsări au cậntat,
In mine vezi murind al serii ceas
Cậnd soarele-ntậrzie-n asfinţit
Şi noaptea, sora morţii, pas cu pas
In beznă totul a pecetluit.
In mine vezi un foc arzậnd pustiu
Pe-a lui cenuşă şi-i sleit in ea
Şi leagănul luminii i-e sicriu
Şi mistuie puterea ce-l hrănea.
Tu vezi şi mai puternic m-ai cuprins
Vrậnd sa iubeşti ce mậine fi-va stins.
Sonet LXVI (66)
Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mîncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;
Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;
Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.
Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea – iubita mea