Codul bunelor maniere reprezinta respectarea a cat mai multor reguli de comportament mentine echilibrul social.
Cine inventeaza regulile de buna purtare? De unde a plecat codul bunelor maniere si de ce trebuie pastrata o asa-zisa eticheta in societate? Cei care stabilesc, preiau si transmit mai departe aceste norme sunt licentiati ai vreunei scoli inalte de bune maniere? Trebuie acesti oameni sa promoveze vreun test al Inaltei Societati, inainte sa isi disemineze legile referitoare la felul in care ar trebui si nu ar trebui sa ne purtam “civilizat”? De unde vin normele, mai este nevoie de ele si ce anume ne determina sa le respectam inca… cel putin pe unele dintre ele?
Prima carte propriu-zisa de bune maniere se crede ca a fost scrisa in preajma anului 2.400 i.Hr. de catre edilul Egiptului Ptah-hotep, primul ministru din perioada de domnie a lui Djedkare Isesi in cea de-a Cincea Dinastie. Bazele codului bunelor maniere – cum il cunoastem astazi – se intrevad in Antichitate, atunci cand s-a inventat un spatiu civic al gestului (agora, forumul, teatrul), precum si arta utilizarii lui, arta oratoriei. Anticii puneau un accent deosebit pe miscarile corpului, deoarece ei considerau ca prin acestea individul isi exprima nobletea si perfectiunea spiritului. Gesturile trebuia sa urmeze o linie mediana, sa nu fie nici domoale, dar nici foarte iuti – de fapt, aceasta si exprima faimosul proverb roman: “mediocritas optima est” sau una dintre legile pastrate la Templul lui Apollo din Dephi: “Nimic prea mult”.
Evul Mediu a venit cu o perceptie usor diferita – gesturile erau expresia unei realitati ascunse, descriau interiorul persoanei, ii caracterizau sufletul, viciile, slabiciunile si virtutile. In exteriorul corpului, printr-o atitudine disciplinata a gesturilor, omul se putea modela, putea deveni mai bun.
Astfel, se simte influenta pe care viziunea crestina asupra unei divinitati omnisciente si omniprezente o avea asupra oamenilor – omul, chiar daca este lipsit intr-o conjunctura de compania semenilor sau, este totusi supravegheat in permanenta de Dumnezeu, iar gesturile sale nu-i mai vizeaza doar pe ceilalti, ci si un transcendent, fata de care trebuie pastrata o anumita tinuta. Poate tocmai de aceea, inclusiv astazi, se considera ca manierele trebuie respectate indiferent daca individul se afla in spatiul public sau in intimitate. Fireste, functia ordonatoare si morala a gesturilor si-a mai pierdut din substanta, odata cu trecrea timpului, si multe din normele care guvernau societatea in perioada medievala au capatat (doar) valente metaforice.
In zilele noastre, suma acestor gesturi, insumate in codul bunelor maniere, nu mai reprezinta un instrument de a izbavi sau a condamna un individ, ci se constituie intr-un mijloc de a comunica cu ceilalti, reprezinta o facilitate de a afisa simpatiile si antipatiile, de a lua contact cu ceilalti fara agresivitate, de a trece prin lume fara a deranja. Fata de Antichitate si Evul Mediu, cand disciplina, ordinea si ierarhia erau impuse de respectul acordat formei, spiritului si ratiunii, in prezent accentul este mutat aproape exclusiv pe materie, pe corp si pe pasiune.
Respectarea aproapelui
Lipsa politetii din societatile actuale (liberale, deschise, extrem de permisive) are o explicatie foarte intemeiata: dintotdeauna bunele maniere au coexistat cu tentatia oamenilor de a se opune regulilor impuse de politete, deoarece, la o prima vedere, acestea par restrictive, inutile si inventate sa ingradeasca libertatea de exprimare a individului. Dar, dupa o scurta experienta de viata, multi oameni sunt nevoiti sa accepte ca bunele maniere nu sunt deloc de prisos, ci ca acestea contribuie in mod substantial la traiul in bune conditii cu ceilalti.
Bunele maniere n-au fost incorporate in mod arbitrar in unele norme sociale. Ele au radacini intr-un sentiment profund, in acea armonie dintre comportament si etica, dintre frumusetea caracterului uman si moralitatea sa. Confucius, faimosul intelept chinez (551 – 479 i.Hr.), spunea ca virtutea nu reprezinta nimic daca nu se naste din curtoazie, adica din inima. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adica o purtare civilizata, numai respectind niste reguli care s-au impus si s-au codificat de-a lungul timpului.
Codul manierelor elegante este alcatuit dintr-o multime de legi, de fapt de conventii, avand, toate, un numitor comun: a nu-l deranja si a nu-l inoportuna pe semenul tau, ci, dimpotriva, a-l face sa se simta bine in preajma ta. Paradoxal, acesta este si principiul fundamental pe baza carora s-au construit societatile moderne si deschise de astazi: “Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt”, cum scria si filosoful John Stuart Mill, in urma cu 150 de ani in urma.
Probabil, nu este pentru nimeni o surpriza faptul ca originile normelor de buna purtare de astazi isi afla originile in curtile regale franceze din secolele XVII – XVIII. De fapt, etimologia cuvantului “eticheta”, in sensul cunoscut de toata lumea, are la origine o interdictie. In noul parc de la Versailles, gradinarul-sef al regelui Ludovic al XIV-lea a asezat inscriptii prin care cerea sa nu ii fie calcate peluzele proaspat insamantate. Cum acestea erau adesea ignorate de nobilimea neatenta, omul a obtinut din partea Majestatii Sale un decret care stipula respectarea “etichetelor”. Astfel, cuvantul a intrat in limbajul curent pentru a desemna o comportare conforma anumitor norme.
Mai apoi, manierele moderne se cristalizeaza in eticheta americana, prin Regulile Civice ale lui George Washington (1732-1799), dar cea mai de succes popularizare a manierelor a fost intreprinsa de catre autoarea Emily Post, in 1922, prin publicarea lucrarii “Eticheta – in Societate, in Afaceri, in Politica si Acasa”. Cartea a devenit un best-seller si a pavat drumul succesorilor sai in continuarea promovarii bunelor maniere.
Politetea pe harta
Odata cu inceputul existentei sale sociale, umanitatea a impus norme de comportament in toate domeniile esentiale ale vietii: hrana si vestimentatia, relatiile dintre sexe si dintre clase, corespondenta, intampinarea oaspetilor si multe alte sfere de activitate sociala. Comportamentul in aceste ocazii a fost codificat in reguli precise, nerespectarea lor atragand dupa sine excluderea din categoria sociala de apartenenta. Indiferent de epoca si de oranduire, politetea a fost considerata indispensabila traiului in comun, chiar daca obiceiurile manifestarii ei variau din punct de vedere regional.
In Germania, spre exemplu, s-a renuntat la sarutarea mainii femeilor, dar s-a extins pana la obsesie deprinderea de a fi punctual. Tot aici, cu exceptia meselor oficiale si a cazului cand exista personal de serviciu, invitatii contribuie in comun la debarasarea mesei, la spalarea veselei folosite, fara ca gazda sa se simta in vreun fel jignita.
In Cehoslovacia, unde curatenia apartamentelor este de-a dreptul impresionanta, gazda are intotdeauna pregatita pentru musafiri o adevarata colectie de papuci noi si comozi in care invitatii sa isi odihneasca picioarele.
In Canada, ca si in alte parti, exista obiceiul de a oferi flori in numar par, asa cum la romani un buchet trebuie sa aiba neaparat un numar fara sot de fire, cu exceptia acelora adresate inmormantarilor.
Fireste ca, prin repetitie si transmitere din generatii in generatii, normele care tin la baza de o anumita eticheta devin obiceiuri reprezentative ale unor grupe de oameni si chiar ale unor natiuni. Oamenii au obiceiuri bune si rele, iar cum obisnuita este a doua noastra natura, obiceiurile sunt foarte importante pentru convietuire si pentru obtinerea unui echilibru in raporturile sociale.
Top 10 “de ce?”